Învățați totul despre
Coeficientul de Inteligență (IQ)

Ministerul Educației din Franța ia o decizie înțeleaptă. Plasarea copiilor în clase de educație specială ar necesita o certificare obiectivă că aceștia se confruntă cu dificultăți de învățare. Binet și Simon primesc sarcina de a dezvolta prima versiune necesară a unui test de inteligență. Ei vor publica prima versiune în 1905.

Binet a conceput inteligența ca fiind modificabilă și a dorit să folosească testele sale pentru a identifica copiii care aveau nevoie de ajutor. El credea că prin „ortopedie mentală” aceștia se vor îmbunătăți.

Binet publică o versiune revizuită a testelor de inteligență originale. Deși aceste teste nu menționează în mod specific conceptul de vârstă mentală, literatura îi atribuie în jurul acelei perioade prima utilizare a acestui concept. Scopul său a fost să creeze standarde sau norme de vârstă în baza cărora să se poată face comparații.

Astfel, vârsta mentală ar fi performanța medie așteptată de la o persoană în funcție de nivelul său de vârstă.

O comparație ar putea fi, de asemenea, realizată prin scăderea vârstei cronologice din vârsta mentală pentru a descoperi persoane cu capacități superioare sau inferioare.

William Stern își publică cartea „Metodele psihologice de testare a inteligenței” și susține că calcularea „diferenței absolute între vârsta mentală și vârsta cronologică nu este adecvată, deoarece acestea nu înseamnă același lucru la vârste diferite”.

Stern era îngrijorat de faptul că inteligența nu crește liniar cu vârsta și nu este distribuită uniform între colegi în funcție de nivelul de vârstă (la o anumită vârstă, diferențele între colegi ar putea fi mai mici, iar la o altă vârstă mult mai mari). Prin urmare, a propus utilizarea unui coeficient mental care ar rezulta din calcularea vârstei mentale împărțită la vârsta cronologică (C.M. = V.M. / V.C.).

În cadrul unei conferințe despre testarea inteligenței în SUA, prof. Kuhlmann publică un articol în care susține că era necesar să se opereze mai bine conceptul de vârstă mentală și să se standardizeze scorul prin utilizarea unui index precum cel al lui Stern. El numește acest index coeficientul de inteligență. Indexul IQ ar permite compararea între persoane de aceeași vârstă și între persoane din grupuri de vârstă diferite, în ambele cazuri înțelegându-le poziția relativă față de grupurile lor.

Lewis Terman, autorul primelor versiuni ale testului Stanford Binet, începe să folosească în testele sale conceptul de coeficient de inteligență, prescurtat „I.Q.”. Indicele va fi cel sugerat de Stern și Kuhlman cu o constantă de 100 (M.Q. = M.A. / C.A.* 100). Exemplu de copil: 15 ani vârstă mentală, în timp ce 14 ani vârstă cronologică, adică 15/14 * 100 = IQ de 107.

Noi indecși și concepte similare încep să apară. McCall introduce idealul coeficientului educațional (EQ), în raport cu vârsta educațională. De asemenea, sugerează că indexul ar putea fi calculat restricționat la orice abilitate specifică. De exemplu, am putea calcula vârsta de citire sau EQ-ul de citire (RQ). Acest index este, așadar, o comparație între vârsta de citire și norma medie de citire pentru vârsta sa cronologică.

O altă propunere foarte interesantă este „coeficientul de realizare” (AQ) al lui Franzen. Acest index poate fi calculat prin împărțirea nivelului actual de realizare la IQ. Într-un exemplu școlar, aceasta ar fi împărțirea coeficientului de realizare academică al copilului la coeficientul de inteligență dintr-un test de inteligență. Nivelul de realizare ar fi vârsta academică a realizării împărțită la vârsta cronologică.

Să ne imaginăm că copilul are rezultate slabe la școală și are un coeficient de realizare de 90, în timp ce testele sale IQ indică că este foarte talentat cu un IQ de 120. A.Q. = CoeficientDeRealizare/ IQ = 90/120 * 100 = 75.

Această măsură este atât de interesantă deoarece permite înțelegerea modului în care copiii se descurcă în raport cu ceea ce sunt capabili să realizeze. Doi copii cu aceeași realizare ar putea avea A.Q. diferit, ceea ce înseamnă că unul folosește mai mult din capacitățile sale decât celălalt. Cu alte cuvinte, care copii nu își valorifică capacitățile, motiv pentru care unii au vorbit despre factorul de lene.

Alte propuneri apar, cum ar fi Coeficientul de Inteligență și Constanta Heinis Persona, care au dorit să ia în considerare traiectoria non-liniară a QI-ului pe măsură ce îmbătrânim. Aceste concepte, care nu sunt indecși, ar introduce confuzie și sunt motivul pentru care unii oameni vorbesc greșit despre Coeficientul de Inteligență în loc de QI.

O evoluție majoră a avut loc când renumitul Thurstone a pledat pentru utilizarea scorurilor de deviație și a rangurilor percentilale cu distribuția normală. Distribuția normală este o funcție matematică care arată că cele mai multe cazuri sunt în centru, în timp ce extremele sunt rare. Motivul utilizării acesteia este că orice variabilă aleatorie urmează o distribuție normală, la fel și inteligența. Așadar, pentru orice grup de oameni selectat, aceștia vor fi distribuiți astfel (cei mai mulți în centru, unii în extreme).

Această metodă a rezolvat problema relației imperfecte între vârstă și inteligență și a devenit rapid mainstream. Află mai multe despre această metodă de calcul mai târziu pe această pagină.

Scara Wechsler devine primul test de inteligență relevant care adoptă oficial utilizarea curbei normale și a metodei deviațiilor pentru a calcula scorul IQ. Autorul scalei, Dr. Wechsler, a indicat în manualul testului că utilizarea deviațiilor „ne scutește de angajarea la o vârstă mentală medie fixă pentru orice vârstă specifică”.

Testele Stanford Binet încorporează în sfârșit utilizarea calculului deviației în locul indicilor de vârstă mentală, păstrând în același timp scala 100 + 16x. Aceasta va oferi un impuls final metodei deviației, care va deveni calculul standard până în prezent.